O cerinţă de civilitate

Am început să considerăm această cerinţă imperativă când am întâlnit-o pe Rita şi pe familia sa, după ce fuseseră expulzaţi ilegal din casa lor din Cluj, împreună cu alte familii de romi şi exilaţi la periferia oraşului, în condiţii de trai absolut inumane.

Dar această cerinţă urma să fie prezentă zi de zi pe durata celor trei şederi, în timpul numeroaselor întâlniri cu migranţi şi locuitori. Să întâlnim o persoană în mijlocul său de viaţă sau de activitate: ce motive avem să o facem? Ce sens are această întâlnire pentru persoana în cauză? Dar pentru artist şi sociolog? Ce se creează în timpul întâlnirii? Dacă migraţiile sunt centrul construirii europene, întâlnirile sunt centrul procesului de “Corespondenţe”. Aşadar, artiştii şi sociologii împărtăşesc aceeaşi preocupare: imperativul de a găsi forma adecvată pentru această întâlnire. Cum putem evita ca intenţia noastră sociologică sau artistică să bruscheze persoana în cauză, în sens simbolic şi afectiv, făcând-o să spere într-o ameliorare materială a condiţiei sale, ameliorare pe care noi nu i-o putem oferi? Din punctul meu de vedere, una din lecţiile importante ale proiectului „Corespondenţe civice în Europa” ar fi fost o mai mare grijă în acest sens în momentul întâlnirii, atât din partea artiştilor şi a coordonatorilor, cât şi din partea cercetătorilor. Fiecare în domeniul său de activitate şi competenţă a investit această frumoasă şi ambiţioasă motivaţie democratică: cum să ne comportăm civic cu persoanele cu care iniţiem un dialog pe scurta durată a şederii noastre, de la care aşteptăm multe în schimb (participare, contribuţie, implicare). Aşadar, când formulez această cerinţă de civilitate o fac într-un scop evident politic şi de emancipare, nici într-un caz moralizator.

„Corespondenţele civice în Europa” au imaginat şi au pus în practică o artă a civilităţii şi fiecare Corespondenţă realizată de către un artist restituie un aspect şi ilustrează o dimensiune a acesteia. Construirea europeană cere o politică solidă şi autentică de civilitate, care să îmbine în acelaşi timp atenţia pentru celălalt (civilitas) şi necesitatea unei convieţuiri (civis). Nu intenţionez să introduc un strop de bunăvoinţă în realităţi sociale care vor rămâne nedrepte în cea mai mare parte, nici să sprijin discursurile compătimitoare care au un rol ornamental pentru numeroase politici publice. Scopul este unul mai ambiţios. Reînscrierea civilităţii în practicile noastre sociale ne obligă să imaginăm şi să promovăm noi forme de viaţă şi de interacţiune, mai respectuoase faţă de persoanele în cauză şi mai puţin bruşte. Acesta este un obiectiv comun şi constituie caracterul nostru democratic. Va fi una din preocupările noastre fundamentale de-a lungul experienţei de „Corespondenţă”. Precum sugerează Étienne Balibar, civilitatea este fără îndoială resursa democratică cea mai de preţ de care dispunem pentru a contracara violenţa împotriva persoanelor fără documente de identitate, a migranţilor, a săracilor şi a numeroaselor persoane fără drepturi. Civilitatea cuprinde o mulţime de lupte: lupte cotidiene, deseori discrete, care ne implică pe fiecare în mod personal, dar mai ales în relaţia cu celălalt. Aceste lupte de civilitate intervin în special când se întâmplă ceva dramatic, dar ele persistă şi insistă în viaţa de zi cu zi, deoarece scopul este ca fiecare migrant şi fiecare locuitor să fie recunoscut ca membru pe deplin al cartierului său şi al societăţii. Aceste lupte iau neapărat forma unei lupte cu sine însuşi, datorită prejudecăţilor pe care le incorporăm inevitabil, dar în nici un caz nu se limitează la această cerinţă morală, care apare doar în sfera personală. Ne implică în mod colectiv, deoarece scopul este să imaginăm, să creăm şi să experimentăm modalităţi diferite de cunoaştere şi convieţuire.

Din acest punct de vedere, o experienţă artistică precum cea a „Corespondenţelor” pune o piatră cu adevărat semnificativă la temelia acestei clădiri democratice şi subversive a civilităţii, care este încă în construcţie în mare parte.