Corespondenţe cetăţene în Europa sau despre cum contribuie artiştii la depăşirea barierelor dintre “Ei” şi “Noi”.

Proiectul „Corespondenţe civice în Europa – Migraţiile în centrul construirii unei identităţi europene” m-a interesat din diverse motive. În primul rând, ideea de a confrunta punctele de vedere ale cetăţenilor, artiştilor şi cercetătorilor despre un subiect pe care îl cunosc bine – fenomenul migrator – m-a sedus de la început. În al doilea rând, doream să lucrez cu artişti deoarece întotdeauna am considerat că modurile de funcţionare ale artei şi ale ştiinţei semănau în unele aspecte, cum ar fi nevoia de creativitate, inventivitate şi sensibilitate pentru lumea înconjuratoare. Aceasta este postura şi modul de a lucra pe care le percep la toţi artiştii implicaţi în proiect, adică nevoia simţită de a îmbina în lucrarea lor creaţia artistică cu discursul social şi politic. Cât despre mine, mă definesc ca şi „sociologă implicată”, ceea ce înseamnă că îmbin activitatea mea de cercetătoare cu obiectivele studiului şi că nu îmi sunt indiferente implicaţiile sociale din lucrările mele.    

De asemenea, în 2009 am condus o cercetare colectivă despre reprezentările legate de diversitatea originilor naţionale ale locuitorilor din cartierul Blosne (unde se desfăşoară rezidenţa din Rennes), în cautarea unor relaţii între construirea cartierului în anii 1960, apelarea la mână de lucru străină şi locurile care au luat parte la proces. Iniţiativa asociaţiei L’âge de la tortue a trezit în mine dorinţa de a prelungi această cercetare.

În cele din urmă, şi eu sunt o cetăţeană-locuitoare a cartierului de câţiva ani şi simt un adevărat ataşament faţă de acest teritoriu, care la prima vedere nu părea prea atractiv. Faptul că intervin în spaţiul meu vital, spaţiul în care creşte fiica mea şi unde menţin relaţii de vecinătate şi solidaritate mai intense decât în alte locuri, are o mare valoare emoţională pentru mine. În plus, am avut ocazia să o fac împreună cu o asociaţie care ia foarte în serios munca sa cu locuitorii din Blosne. 

În acest proiect am fost nevoită să adoptez diverse măşti: cea de sociologă, cea de cetăţeană-locuitoare a cartierului şi cea care reiese din combinarea dublei posturi de actriţă şi observatoare a întâlnirii dintre cetăţean-artist-cercetător. Un număr de echilibristică, o postură complexă, fragilă si chiar incomodă, pe care am experimentat-o multumită acestui proiect. Pe de altă parte, nu am participat direct la „rezidenţă”, dar am fost prezentă in mod intermitent pe toată durata rezidenţei la Rennes: aproape în fiecare zi am luat parte la o masă, am vorbit cu unii si cu alţii despre lucrările lor în curs, am reflectat cu vreun artist, am vorbit cu Nicolas, Fanny si Medhi, consilieri şi/sau moderatori ai proiectului, am organizat dezbateri colective, etc.   

Acest text este, pe de o parte, o cugetare despre răscrucile sociologice şi politice care, în opinia mea, se află în centrul iniţiativei „Corespondenţe civice în Europa…”, dar şi o privire sociologică implicata asupra lucrărilor realizate în cadrul acestui proiect.

 

Etnicitate şi frontieră(ere) dintre „Ei” şi „Noi”.

Propun o interpretare a proiectului „Corespondenţe Civice în Europa…” pornind de la noţiunea de frontieră şi corolarul său, etnicitatea.

Odată cu generalizarea Statelor-naţiune, migraţiile sunt legate de ideea unei frontiere, iar depăşirea acesteia poate fi autorizată sau impiedicată. În acest context, frontiera este o linie geopolitică stabilizata de-a lungul secolelor, care serveşte la delimitarea dintre „naţional” si „ne-naţional”. Contextul Statului-naţiune nu este singurul care creează frontiere; acestea exista si la alte nivele: oraşul si, într-un sens mai simbolic, cartierul.

Pentru sociologia relaţiilor interetnice, unul din cadrele teoretice la care apelez deseori în lucrările mele, etnicitatea şi frontierele etnice, sunt  două concepte indisolubile. Etnicitatea este o împărtire pe categorii identitare, bazată pe credinţa indivizilor in existenţa unei origini comune, produsă sau activată de anumite circumstanţe care îi fac sa fie diferiţi de ceilalti. Această credinţă ridică o frontieră intre „Ei” si „Noi”. Aşadar, grupurile etnice sunt categorii construite pe baza relaţiilor numite „interetnice”, nu sunt populaţii delimitate de un contur obiectiv.

Pe de altă parte, etnicitatea si frontierele etnice no pot fi înţelese decât prin relaţiile sociale prin care se manifestează, adică prin relatii inegale, de dominare. De la început, etnicitatea se situează alături de cei dominaţi, deoarece etnicitatea dominanţilor nu se percepe in acest fel, ci ca un punct de referinţă general, universal. În relatia socială de dominare, minorităţile sunt supuse normelor societăţii majoritare şi constrânse pentru a se conforma cu ele. În acelaşi timp, sunt văzute ca diferite si inferioare şi sunt discriminate din acest motiv. Această lectura socială trebuie îmbinata cu o perspectivă privind relaţiile dintre sexe, clase si generatii. Acest lucru nu este contradictoriu cu concepţia individului ca actor dotat de dorinţe, capacitate de alegere si de acţiune.       

Cazul populaţiilor imigrante din Franţa este ilustrativ într-un mod particular. Mă voi limita la situaţia populaţiilor din fostele colonii. Categoria „Ei” se referă în cazul de faţă la emigranţi, la străini (sau la cei priviţi astfel), la membrii minorităţilor sau la cei dominaţi, iar categoria „Noi” se referă la ne-emigranti, la francezi (sau cei priviţi astfel), la membrii majorităţii, la dominanţi. De obicei, străinii sau emigranţii sunt închişi într-o generalizare care le neagă orice singularitate: in ochii majorităţii, un „străin” reprezintă, de unul singur, grupul său („maghrebianul”, „negrul”, „musulmanul”, etc.), pe cand individualitatea, acel mod sensibil de a avea un loc in lume, ar fi privilegiul membrilor majorităţii.        

 

De altfel, aceste grupuri sunt la rândul lor obiectul unor reprezentări globalizatoare si stigmatizante construite de-a lungul istoriei, in special pe timpul colonizării. De fapt, in perioada cuceririi coloniale franceze (intre 1870 si 1910), caracterizată prin dorinţa de dominare si domesticire, s-au construit elementele care il reprezintă pe Celălalt sau, in alte cuvinte, atunci s-a extins gândirea rasistă. „Grădinile zoologice” umane de la sfarsitul secolului XIX au jucat un rol însemnat la raspândirea gândirii rasiste. Din 1877 până in anii 1930, expoziţiile aşa numite „etnologice”, unde se expuneau in cuşti sau in zone îngrădite indivizi „exotici” amestecaţi cu fiare sălbatice, au atras in toată Europa un public însetat de amuzament si senzaţii tari. Aceste expozitii de indivizi „exotici”, viitorii „indigeni”, marchează timp de aproape 60 de ani in Occident transformaţia progresivă a unui rasism „ştiinţific” intr-un rasism colonial si „popular”, care ajunge la milioane de spectatori. „Animalizarea” popoarelor „exotice” si negarea caracterului lor pe deplin uman va servi drept justificare ocupaţiei coloniale si misiunii civilizatoare a Occidentului.      

Imaginea colonizatului persistă in reprezentările populaţiilor din Franţa rezultate din imigrarea postcolonială. De asemenea, această reprezentare este întărită de statutul social al imigranţilor, in general mai scăzut. Acest lucru explică in parte de ce urmaşii emigrantilor, chiar si când s-au născut, au crescut si s-au şcolarizat in Franţa, sunt desemnaţi la munci subalterne. Totuşi, ei refuză să ocupe un „loc de imigrant” si aspiră la promovarea socială pe care ideologia republicană o face posibilă.     

Perechea etnicitate/frontieră pune accentul pe variabilitatea identităţilor, intr-un proces constant de construire, reconstruire sau demontare in funcţie de interacţiuni. Definiţia identităţii depinde de situatia in care se exprimă. Astfel, in unele situatii, cu interlocutorii bretoni mă definesc ca „locuitoare a Rennes-ului”, pe când înafara Bretaniei sau Franţei mă pot defini ca „locuitoare a Rennes-ului” sau ca franceză. Dar in acelaşi timp sunt si o femeie de treizeci de ani, sociologă, mamă, etc. si pot manipula aceste dimensiuni diferite ale identităţii mele in functie de situatii si de interlocutori. Postura imigranţilor din Franţa este cu mult mai diferită. Lor li se atribuie deseori o identitate „pentru totdeauna”, asociată reprezentărilor globalizatoare. De exemplu, o tânără ai cărui parinti s-au născut in Maroc sau in Algeria este percepută ca cineva „de origine maghrebiană, dominată de tatăl sau fratele său, musulmană, chiar si purtătoare a voalului islamic”, iar toate acţiunile sale sunt interpretate de integranţii majorităţii ca expresie a acestei identităţi, considerată singura identitate posibilă pentru ea.      

În cele din urmă, împărţirea populatiilor pe categorii si segregarea spaţială merg deseori mână în mână. Unele teritorii, cum ar fi cartierele Blosne (Rennes), cartierele din zona Ponent (Tarragona) si taberele precum Pata Rat (Cluj) sunt asociate unei deosebiri intre un interior si un exterior care marchează o frontieră intre „Ei” si „Noi”. Această frontieră coincide în parte cu frontierele etnice, cum se întâmplă în cazul cartierului Blosne, care in Rennes este privit ca si cartierul „diversităţii”, eufemismul pentru a desemna imigratia si probleme aferente. La alte nivele, in special la nivel european, frontiera stabileşte o separare intre „Ei” (cei care nu pot trece graniţele UE) si „Noi” (cei care avem libertate de mişcare atât in interiorul cât si in exteriorul spaţiului european, inclusiv când in interiorul acestui „Noi” apar alte frontiere, in special intre statele recent intrate in Uniune si cele „vechi”).  

Am dezvoltat contribuţia mea la proiect din această perspectiva teoretică. Mi s-a părut că o meditaţie asupra frontierei si condiţiilor pentru depăşirea acesteia ar putea avea ecou cu ajutorul promotorilor si actorilor proiectului. Felul meu de a exprima acest subiect a fost următorul: cum putem depăşi îngrădirea obişnuită a „străinilor” intr-o generalitate (un colectiv, un grup, o „comunitate”) care le neagă singularitatea? Dincolo de această singularitate – comuna „Lor” si „Noua” – care sunt condiţiile propice pentru formarea unei „comunităţi gazdă” la nivel de cartier, care să depăşească tocmai această fractură? Cu alte cuvinte, in ce măsură contribuie munca artistică care explorează alteritatea la depăşirea frontierei obişnuite dintre „Ei” si Noi”?       

 

Perspective despre frontieră

De-a lungul rezidenţei in Rennes, i-am propus echipei de artişti si cercetători implicaţi trei întâlniri „formale”, in decursul cărora am abordat in special două chestiuni. In primul rând, frontiera: ce definitie(ii) îi atribuim?; unde se află frontierele in proiectul nostru?; cum putem sa le depăşim, sa le îndepărtăm? Ulterior, am incercat sa vad invers felul obişnuit de a aborda idea de Celălalt, emigrantul, in sensul diferenţei, particularităţii si specificităţii, pentru a o aborda pornind de la notiunea comunului, a asemănărilor: cu ce se aseamănă emigrantul cu ne-emigrantul? Ce au in comun?   

Unii artişti văd frontiera ca pe un aspect politic si social, dar si ca o metaforă a societăţii actuale. Nani, de exemplu, introduce această notiune in intâlnirile sale cu locuitorii cartierului, incercând sa îşi definească conceptul pornind de la mici notite, de la evocări succesive, convins ca este ceva caracteristic fiecărei persoane. Îşi abordeaza interlocutorii pe baza jocului cu intrebări si răspunsuri instantanee: „Daca vă spun „frontiera”, care este primul lucru la care vă gânditi?”. Un locuitor răspunde că „nu îi place frontiera, frontiera înseamnă separare si niciun fel de separare nu este bună nici naturală”. Nani subliniaza si faptul ca ideea de frontieră este prezentă inclusiv in „caietul de specificaţii” al proiectului, deoarece partea Corespondenţelor care se desfăşoară in Rennes este circumscrisă cartierului Blosne. Explica cum a cunoscut un bărbat care era dispus sa întocmească o Corespondenţă cu el, dar nu a fost posibil deoarece considera ca nu locuia in Blosne! Cu toate acestea, frontierele cartierului sunt si ele nedefinite. Unii afirmă că Blosne se reduce la zona din jurul staţiei de metrou care poartă acest nume, altii spun ca se întinde de la bulevardul Fréville până la bulevardul Polonia. Altii, precum Andrei, insistă pe faptul ca cei mai importanti sunt „oamenii care formează cartierul, chiar dacă nu trăiesc in el. Unii lucrează in cartier si petrec mai mult timp in el decât in cartierul in care locuiesc… Oraşul este creatia oamenilor care îl construiesc cu timpul pe care îl petrec in el, important este sa experimentezi viaţa in Blosne”. Andrei reţine definitia simbolică a frontierei si refuză sa redea in lucrarea sa frontiera administrativa, care pentru el nu are alt sens decât ideea pe care şi-o fac persoanele despre ea.            

Propunerea lui Xavier sfidează frontierele administrative, pornind de la idea unor corespondenţi dintr-un oraş imaginar, pe care il reprezintă mai departe in lucrarea sa plastică sub forma de frontiere alegorice.  In schimb, in lucrarea lui Paloma frontiera fizică este omniprezentă. Concepută la început după modelul Jocului Gâştei, lucrarea sa pune in scenă trei tipuri de protagonişti: emigrantii europeni a căror libertate de circulatie si stabilire nu are aproape nicio limitare; emigrantii din „noile ţări ale UE”, care au drept de circulatie dar nu se pot stabili in alte state europene; si cei originari din „alte ţări”, care nu au nici libertate de circulatie, nici de stabilire. Pentru ei, traversarea graniţei este oneroasă, fie prin cererea unei vize, fie prin plata unei sume considerabile de bani unor intermediari cu puţine scrupule, fie prin riscarea propriului corp intr-o pateră. In acest tip de proiect zăresc o critica de abia mascată a pozitiei Uniunii Europene privind aspectele migratorii, o referire subtilă si ironică la subtitlul proiectului „Migratiile in centrul construirii unei identităţi europene”…   

În centrul rezidenţei in Rennes, dar si in centrul proiectului ca ansamblu, se află frontiera lingvistică, obstacol principal pentru comunicarea intre diverşii protagonişti. Interpreţi de mare valoare fac posibilă comunicarea, dar cu toate acestea se constituie mici grupuri pe baza afinităţilor lingvistice. De exemplu, Paloma crede ca bariera limbii se face simţită si devine problematică in mod special în cadrul echipei artistice. În opinia sa, există două grupuri, spaniolii de o parte si românii de alta. Consideră că pentru a depăşi această separare, fiecare trebuie sa faca un efort. În schimb, după părerea lui Andrei, acest aspect nu este o adevarată problemă: „Asta e Europa, in fond si la urma urmei! Si totuşi, până la urmă toţi se înţeleg”. Paloma regretă că nu poate vorbi mai mult cu Andrei despre proiectul artistic, pe când pentru el nu este o problemă aşa de gravă: „Nu am vorbit mult cu Nani si Xavier despre proiectele lor, dar este in regulă, mi-e destul cu al meu”. În spatele acestor probleme se ascunde ceva legat de modul fiecăruia de a lucra. Unii au nevoie să fie singuri, iar altii au nevoie de companie si de a conversa cu ceilalţi. La sfârşitul celor trei săptămâni de rezidenţă in Rennes, mi s-a părut ca se ajunsese la un anumit echilibru, că exista o anumită armonie propice muncii intelectuale si artistice.           

Spre o adevarată depăşire a frontierelor?

Spre deosebire de ceea ce am făcut până aici, acum voi privi mai din exterior realizările artistice pe care tocmai le-am prezentat, cu gândul mai ales la locul pe care îl ocupă frontiera şi condiţiile eventuale de depăşire pentru fiecare.  

În Paşaportul ideal realizat de Paloma în Rennes, Tarragona şi Cluj, în colaborare cu Romain şi Pascal, se foloseşte un stil destul de concis pentru a nara nişte relatări care par complexe, sensibile, chiar dramatice. Paşaportul este expresia maximă a existenţei frontierelor naţionale, a căror depăşire o poate permite. Generalizarea paşaportului ca document de călătorie şi existenţa unui regim inegal privind folosirea eficace a acestuia, situează lucrarea Palomei chiar în centrul fenomenului migrator. De asemenea, frontiera nu se limitează doar aici, la frontiera naţională, deoarece Paloma abordează şi situaţia minorităţilor rome din Cluj şi Taragona. Tergiversarea acestui intrument de control administrativ, ridicol în comparaţie cu bogaţia vieţilor pe care le restituie prozaic, nu face altceva decât să contribuie la discreditarea sa şi, în opinia mea, indică o atenuare sau chiar o dispariţie a frontierelor.       

Revista ECCE HOMO EUROPEANUS a lui Romain, elaborată de-a lungul rezidenţelor în Tarragona şi Cluj, abordează chestiunea migraţiilor în şi spre Europa „dintr-un punct de vedere metaforic, umoristic, cinic si chiar senzaţional şi confidenţial”. Revista prezintă o serie de fraze succesive în diverse limbi, dactilografiate sau scrise chiar de corespondenţi, desene, simboluri tergiversate, etc. Fiecare număr propune o citire critică a destinului emigranţilor şi a minorităţilor din Europa: primire limitată, inexistentă sau deplorabilă; omniprezenţa frontierei şi a derivatelor sale (documente, meandre administrative, marea asasină, drept încălcat la azil, etc.); relegare, segregare şi discriminare. Plină de valori democratice, liberale si egalitare, Europa se laudă că este personificarea la plural a statului de drept. Dimpotrivă, dupa părerea lui Romain, este incapabilă să-i primească pe noii sosiţi în mod demn şi să trateze egal imigranţii si alte minorităţi. Creaţia sa sugerează si duplicitatea si cinismul Uniunii Europene când organizează tabere dincolo de frontierele sale, pentru a opri „afluenţa” de emigranţi.    

Oraşele imaginare ale lui Xavier, concepute în Rennes si în Cluj, sunt metafore poetice ale Europei de azi şi de mâine: Oraşul singurătate, funambul, înghesuit, fragmentat şi Oraşul zăpadă. Realizate în 3D, reproduc ideea frontierei prin omniprezenţa liniilor mai mult sau mai puţin clare. Pe Xavier nu îl interesează atât de mult Europa ca spaţiu integrat care trasează o frontieră între „cei care trăiesc in ea” si „cei care nu trăiesc in ea”, cât ceea ce simt persoanele care alcătuiesc această Europă, chiar dacă doar în mod provizoriu: singurătate, izolare, incertitudine, separare, înghesuire, frig… În funcţie de forma lor, aceste Oraşe sunt extrem de fragile si parcă se ţin pe picioare din întâmplare, deşi ameninţă mereu cu prăbuşirea. Cum este posibil să se ţină totul pe picioare si să dureze? Aceasta este întrebarea pusă de Xavier, cred eu mai atentă la condiţiile „vieţii in comun” decât la diferenţele care există in Europa de astăzi. Creaţia sa exprimă cu o mare delicateţe o viziune îndoielnică despre felul in care europenii, rezultaţi din valuri migratorii succesive, îşi construiesc o existenţă si un viitor in comun.        

În portretele sale video, Nani chestionează transmiterea vieţilor si valorilor familiale de-a lungul generaţiilor dupa emigrare, pe baza unor relatări singulare. Sub impactul tratamentului brutal al ţiganilor din Cluj – expulzarea şi relegarea lor înafara oraşului –, reorientează puţin creaţia sa şi se interesează de soarta acestui grup discriminat. Mă voi axa pe portretul Lidiei, o femeie de cincizeci de ani născută în Republica Dominicană si căsătorită cu un breton. Explicaţiile Lidiei despre traiectul său, condiţiile sale de viaţă si muncă in Franţa si despre aspiraţiile sale, apar însoţite de imagini din cartierul Blosne. Nani încearcă să situeze povestea unică a Lidiei în cadrul universului său cotidian si împărţit cu restul locuitorilor. Spaţiile de sociabilitate, asociaţiile de cartier sau instituţiile sunt locuri frecventate de toţi locuitorii. Cartierul Blosne parcă înseamnă pentru Nani locul care face posibil comunul, asemănările, dincolo de originile reale sau închipuite ale locuitorilor săi. Idea frontierei este omniprezentă din momentul in care se abordează traiectele migratorii, greutăţile pentru găsirea unui loc de muncă, pentru învăţarea francezei, etc., dar Nani propune de la început condiţiile depăşirii frontierei prin punerea in valoare a spaţiului integrat din cartier.          

În cele din urmă, cartierul este un spaţiu important si pentru Andrei, care lansează o privire fotografică asupra a trei grupuri: cecenii din cartierul Blosne din Rennes, bulgarii si hondurienii din cartierele Zona Ponent din Tarragona. Situaţia lor este diversă: cecenii sunt refugiaţi care au fugit de groaza conflictului ruso-cecen din anii 1990 şi 2000, pe când bulgarii si hondurienii sunt emigranţi asa numiţi „economici”, persoane care şi-au părăsit ţara pentru a scăpa de sărăcie sau de necaz. Andrei captează momente din viaţa lor de zi cu zi, atât intra cât şi interetnică, condiţiile lor de viaţă si de muncă. Cu aceste fotografii subliniază grija celor in vârstă pentru transmiterea limbii materne celor tineri, dar si locurile comune de socializare pentru toţi locuitorii cartierului, no doar pentru imigranţi, în special barul. Consolidarea in cartier si contextualizarea protagoniştilor restituie pluralitatea identităţilor: observând cum transmit limba maternă în unele momente, cum merg la bar în alte momente, identitatea lor nu se reduce doar la cea de „cecen”, „bulgar” sau „hondurian”. 

Drumul artistic urmat de unii si alţii oferă piste interesante pentru explorarea exprimării frontierei si a depăşirii sale. Creaţiile sunt mai mult sau mai puţin fixate pe cartier, spaţiul cheie al celor trei rezidenţe, si sunt mai mult sau mai puţin metaforice. În schimb, toate au in comun privirea critică spre Europa si relaţia sa cu imigraţia. Frontiera apare mereu violentată, tergiversată, chiar ridiculizată, pe când reprezentările care se referă la „Ei”, în cazul de faţă la emigranţi şi la minorităţile interioare, sunt puse la îndoială si chiar denunţate. Privirea artistică este un bastion împotriva reducerii grupurilor şi a identităţilor la esenţă.