CLAIRE LESACHER

Corespondenţe cetăţeneşti  în Europa sau Postulatul întâlnirii şi experimentării în teritorii plurilingve şi eterogene.


Examinarea coeziunii de ansamblu a Corespondenţelor cetăţeneşti în Europa, la care participă actori de diverse provenienţe: acesta era obiectivul rezidenţei mele de o săptămână în localurile puse la dispoziţie de l’Age de la Tortue. Aşadar, aceste rânduri sunt rezumatul observaţiilor şi reflexiilor mele asupra acestui subiect, în calitate de doctorandă şi sociolingvistă. În primul rând, voi prezenta contextul şi metodologia elaborării acestui articol. Mai departe, vom vorbi despre noţiunea de experimentare descrisă de participanţii la rezidenţa din Rennes, iar ulterior despre noţiunea de întâlnire. În cele din urmă, vom descrie prezenţa diferitelor nivele eterogene de limbaj, percepute în acest fel de către rezidenţi.   

 

Am juns la începutul săptămânii a doua de rezidenţe ale artiştilor spanioli şi români în apartamentul pus la dispoziţie de l’Age de la Tortue, pe care îl consider un hibrid: este în acelaşi timp o locuinţă şi un loc de muncă colectivă şi personală, unde se inspiră şi se împletesc momentele de studiu cu alte momente mai amicale. În funcţie de context, de-a lungul rezidenţelor se activează diverse faţete ale identităţii şi personalităţii noastre, care se influenţează reciproc. În cadrul lucrării mele de cercetare este vorba şi despre un loc hibrid, deoarece apartamentul era în acelaşi timp „terenul meu de investigare” şi locul unde convieţuiam cu restul rezidenţilor. De fapt, eu „co-construiam” într-o anumită măsură situaţia care mă interesa ca tânără cercetătoare şi, în general, ca persoană cu identităţi multiple.

 

Din punct de vedere metodologic, mă interesează în special producţiile discursive ale participanţilor. O parte din date au fost culese în timpul conversaţiilor semidirijate, a căror regulă era simplă: şase întrebări, mereu aceleaşi, formulate tuturor persoanelor care lucrau, intrau sau locuiau la l’Age de la Tortue. Întrebările acestea abordau percepţiile unora şi altora asupra Corespondenţelor cetăţeneşti, asupra implicării lor în proiect şi asupra muncii împreună cu persoane din medii profesionale diferite, care vorbeau limbi diferite, etc. Eu fiind în situaţie de rezidentă, analiza se bazează şi pe observarea realităţilor (la care eu insămi puteam să particip). Aşadar, propunem ca analizele prezentate în acest document să nu fie considerate sută la sută reprezentative ale rezidenţei din Rennes, ci mai curând ca o fotografie dinamică a unui anumit moment şi dintr-un anumit punct de vedere.        

 

 

Noţiunea experimentării.

 

Dacă privim întâi percepţiile artiştilor rezidenţi, avem impresia că Nani şi Xavi atribuie participării lor la proiect o dimensiune experimentală:

 

« […] made social artistic works because sometimes and in other places I made some only intellectual or economic works. […] And to work in a social area to meet people and work directly with them for me it’s a very important thing. Because it’s not usual in my common works in aspect » (Nani)

 

[…] am ales să realizez lucrări socio-artistice pentru că uneori şi în alte locuri am efectuat unele lucrări strict intelectuale sau economice. […] Iar faptul de a lucra într-un spaţiu social pentru a cunoaşte alte persoane şi a lucra direct cu ele este foarte important pentru mine. Deoarece acest aspect nu este ceva obişnuit în munca mea normală”.  (Nani) 

« I’m here to make an artistic project, and then I’ll see. […] It’s an opportunity for me to see what can I do, with a new… tema, nuevo tema, es como un desafìo, un reto. […] It’s… I have never participated in a social project, this is the first time and I can see what I can do. For me this is good to see, […] to know me better » (Xavi)

 

“Mă aflu aici pentru a executa un proiect artistic, mai târziu vom vedea. […] Este o şansă pentru mine să văd ce reuşesc să fac cu un nou subiect, e ca o provocare, o încercare. […] Nu am mai participat niciodată la un proiect social, este prima oară şi pot să văd ce sunt în stare să fac. Pentru mine este bine să văd ce reuşesc […], ca să mă cunosc mai bine”. (Xavi)

 

 

Expresiile „neobişnuit”, „nou subiect” “not usual”, “nuevo tema” ne duc cu gândul la noutate, la abatere de la rutină. În cazul de faţă, aspectul cel mai important al proiectului european este explorarea formelor şi situaţiilor de muncă neexplorate încă, sub imboldul perspectivei sociale ale activităţii sale artistice („domeniu social”, „proiect social”) (“social area”, “social project”). De asemenea, Xavi descrie implicarea sa în rezidenţe ca pe o „provocare” („o provocare, o incercare”) care îi va permite să se „cunoască mai bine”. În ultimul rând, pentru Xavi este vorba de un lucru foarte personal şi de o muncă foarte introspectivă.

 

În schimb, pentru Andrei rezidenţa înseamnă mai mult continuitate şi reprezintă o nouă şansă de a se implica în ceea ce îl interesează cel mai mult: arta urbană. 

 

« The aim of this project is really interesting for me because it’s related to my interests in artistic projects, it’s urban art and the way to express this, the expression of the urban art […] it’s a project made for me » (Andrei)

 

“Scopul acestui proiect este într-adevăr interesant pentru mine, deoarece are legatură cu interesul meu în proiecte artistice, e artă urbană şi felul în care se exprimă aceasta, expresia artei urbane[…] este un proiect făcut pentru mine” (Andrei)

 

Aşadar, se pare că obiectivele personale şi profesionale pe care şi le propun de-a lungul rezidenţei sunt marcate şi orientate în primul rând de experienţe din trecut şi de practicile cu care este obişnuit fiecare. Alăturându-se propunerilor lui Xavi şi Nani, Anne şi Pascal consideră şi ei că aspectul principal al participării lor la Corespondenţele cetîn Europa se bazează pe dimensiunea experimentală. În acest caz, experimentarea se actualizează la nivelul practicilor de cercetare: 

 

“În ultimul rând, interesul meu principal este cel experimental. Ceea ce experimentez nu sunt neapărat metodele, ci modurile de acţionare şi felul de a integra în propria analiză elemente din alte analize; în fine, aşa se procedează în cercetarea clasică, dar este vorba nu atât despre integrare, cât despre acţionarea împreună”. (Anne) 

 

“[…] în Tarragona şi în Cluj, unde mă voi înfrunta cu propria mea activitate într-un  mod mai deschis, voi asuma un risc mai mare în lucrarea mea, vreau să zic că am chef să încerc, să experimentez puţin cu lucrurile” (Pascal).

 

Folosirea termenilor „experimental”, „experimentat”, „a încerca”, „a experimenta” îmi atrage atenţia, precum şi lexemele „risc” din discursul lui Pascal şi „limitare” din cel al Annei. Sunt termeni care amintesc de  noţiunile de noutate şi provocare introduse de Nani şi Xavi. În timpul rezidenţei, şi Paloma a explicat că acceptarea riscurilor reprezintă un stimul important în munca sa. Astfel, pentru mulţi dintre participanţi, Corespondenţele cetăţeneşti în Europa invită la uitarea facilităţilor şi modalităţilor obişnuite de lucru. Este vorba de a se pune pe sine însuşi în situaţii dificile la nivel profesional şi chiar personal, pentru a-şi stimula propriile competenţe, pentru a avansa cu practici noi şi pentru a construi cunostinţele altfel.     

Totuşi, dincolo de toate acestea se întrezăreşte un dezechilibru între percepţiile fiecăruia asupra experimentării. În opinia Annei, experimentarea este un lucru colectiv care îl implică pe fiecare actor în parte, iar acesta tinde să producă ceva împreună cu ceilalţi. Experimentarea intră în joc în special atunci când participanţii la rezidenţă muncesc împreună, cu scopul de a crea, de a ajunge la o reflexie colectivă. În schimb, Nani şi Xavi îşi aplică această idee lor înşişi în primul rând şi în cadrul lucrărilor lor personale, marcate de întâlniri cu persoane din cartier. Acest dezechilibru între reprezentările unora şi altora este vizibil şi în opiniile despre relaţia între artă şi perspectiva socială. Cum remarcam mai devreme, Nani şi Xavi atribuiau o dimensiune socială muncii lor pe durata rezidenţei (privind întâlnirile concrete şi creaţiile împreună cu persoanele din cartier). Şi Pascal abordează această corelaţie, deşi axându-se pe nivelul ştiinţelor sociale şi, ca urmare, pe caracterul interdisciplinar:

 

“Cred că există într-adevăr un interes de ansamblu în domeniul cultural şi artistic; cu alte cuvinte, cred că trebuie să începem să admitem cu adevărat interacţiunea între artă şi ştiinţe sociale” (Pascal)

 

Cu toate acestea, punctele de vedere despre aceste conexiuni se pot baza a priori pe logici contradictorii:

 

« I’m sorry about the sociologists, I am not connected with them because […] in my work I’m not thinking « What does the sociologist think about this? » I think you can see, and if there is something we can change, some opinion we can change, we can do it, but I’m not thinking in this way because I’m not doing a scientific work, I’m fighting to find any way in everybody » (Nani)

 

“Îmi pare rău pentru sociologi, nu prea sunt pe aceeaşi lungime de undă cu ei pentru că [...] în munca mea nu mă întreb ‚Oare ce cred sociologii despre asta?’. Cred că poţi observa, iar dacă putem schimba ceva, dacă putem schimba vreo opinie, putem să o facem, dar eu nu gândesc aşa pentru că nu fac o muncă ştiinţifică, eu mă lupt să găsesc ceva în fiecare” (Nani)     

 

Nani precizează că munca sa adoptă o dimensiune socială doar prin colaborarea cu persoanele din cartier, absorbite de realitatea lor şi de propriile lor activităţi, şi nu printr-o reflexie sociologică despre faptele pe care le sesizează de-a lungul rezidenţei sale în Rennes. În schimb, o zi după acest interviu, Nani realiza un film documentar cu locuitorii din Blosne şi i-a cerut Annei să revizuiască chestionarul pe care îl elaborase şi care îi servea ca fir de legătură la stabilirea contactului cu persoanele solicitate. Nani dorea să ştie care era părerea sociologei despre întrebările pregătite şi despre secvenţa pe care o urmau. Deşi conversaţia se limita în principal la un aspect metodologic, situaţia inspira o interacţiune între artă şi ştiinţe sociale.    

 

Cu această anecdotă putem vedea în ce măsură percepţiile şi practicile participanţilor trebuie abordate în mod dinamic: şedinţele plenare despre subiecte cum ar fi „frontiera”, promovate de Anne, momentele de lucru cu Paloma, care i-a invitat pe toţi actorii să participe la realizarea Corespondenţei sale, progresele fiecăruia în lucrarea sa, etc., influenţează experienţele şi chiar reprezentările tuturor, fără ca ei să fie mereu conştienţi de acest fapt.  

 

 

Întâlnirea ca şi corolar al experimentării.

 

În diferitele relatări, subiectul întâlnirii reprezenta un alt punct important în Corespondenţele Cetăţeneşti în Europa:

 

 “Pentu mine principalul interes al proiectului este dialogul, schimbul de idei, faptul de a putea vorbi cu alţii despre un subiect care ne interesează, [...] de a putea conversa cu persoane diferite, cunoscute sau necunoscute” (Paloma)

 

“Pur şi simplu să ne întâlnim. Nu contează dacă este o întâlnire între artişti, între cercetători, între artişti şi locuitori, între cercetători şi locuitori, cu cei de la Tortue, cu...în fine, toţi cei care gravitează în jurul asociaţiei, toţi cei care sunt cu un picior în asociaţie, fie Le Strat Collectif de jos, de exemplu, fie doar locuitorii, în sfârşit, să ne întâlnim şi să dezbatem diferite subiecte, să schimbăm puncte de vedere”.  (Fanny)

 

Observăm că noţiunea de întâlnire se aplică în cazul de faţă tuturor actorilor din proiect, dintr-o perspectivă de confruntare între puncte de vedere, de auto-îmbogăţire, mulţumită percepţiilor fiecăruia. Aşadar, nu e vorba doar de „a se întâlni”, ci şi de a interactua, de a-şi chestiona din nou propriile reprezentări în contact cu ceilalţi, muncind împreună cu ei. Aceste percepţii despre întâlnire se potrivesc în special cu cele ale Annei despre experimentare.

Pe de altă parte, şi Nicolas consideră că Corespondeţele Cetăţeneşti în Europa se bazează pe întâlniri:

 

“În opinia mea, această dimensiune experimentală este bazată pe posibilitatea fiecărui artist şi cercetător din rezidenţă de a inventa un mod propriu de a intra în contact cu locuitorii cartierului. Şi felul acesta în care se inventează modul de a intra în contact, de a se relaţiona, chiar mi se pare foarte interesant. La sfârşitul celor 21 de rezidenţe care s-au ţinut până acum [în proiecte precedente], fiecare artist a inventat un mod propriu de a se relaţiona cu persoane necunoscute până atunci”. (Nicolas)

 

 

Întâlnirea devine în acest punct o relaţie concretă între două persoane bine definite: un(o) artist(a), un(o) cercetător(oare) şi un(o) locuitor(oare). Nicolas, coordonatorul proiectului, delimitează în munca sa noţiunea de întâlnire [doar] la cele iniţiate de artişti sau cercetători pentru întocmirea Corespondenţelor. Astfel, în fragmentul citat putem observa folosirea repetată a expresiilor „a intra în contact” (de două ori) şi „a se relaţiona” (de două ori). Această precizare a noţiunii de întâlnire face ca punctul de vedere al lui Nicolas să conveargă cu cele exprimate de Xavi, Andrei şi Nani despre contribuţia lor la proiect în calitate de artişti. Observăm de asemenea că Nicolas se concentrează mai mult pe artişti decât pe cercetători în privinţa acestor întâlniri inter-individuale între rezident/locuitor. Manifestările acestora vorbesc chiar foarte puţin despre creaţia în comun cu persoanele din cartier. 

 

Pentru Nicolas, la fel ca pentru majoritatea artiştilor prezenţi, întâlnirea dintre artişti şi locuitori ar fi aspectul cel mai important al Corespondenţelor Cetăţeneşti în Europa. Acest aspect, pe lângă faptul că este foarte interiorizat, pare să se desfăşoare independent de restul axelor proiectului, care se materializează prin polarizare şi separare. În mod sigur, faptul că Corespondenţele Cetăţeneşti în Europa (2010 şi 2011) s-au elaborat pe baza Corespondenţelor Cetăţeneşti clasice (din 2007 şi 2009) bazate pe crearea comună între un artist şi un locuitor, explică în parte acest aspect. Alte proiecte şi alţi actori s-au sprijinit pe acest fundament pentru a crea Corespondenţele cetăţeneşti în Europa, dar este greu de stabilit o corelaţie între formula veche şi cea „nouă”. 

 

Pentru Nicolas, întâlnirea reprezintă şi o etapă spre construirea unui discurs mai politic:

 

“Este vorba de a face vizibilă, pentru un număr cât mai mare posibil de persoane, viziunea care o au despre lume fiecare din persoanele asociate proiectului. Ceea ce, bineînţeles, ne trimite înapoi la dimensiunea experimentală a proiectului, deoarece este vorba mereu de a căuta un mod de a propune, în doi, o viziune singulară despre lume, [...] o tovărăşie care se poate transforma, puţin câte puţin, în conivenţă, sau poate într-o încredere care până la urmă va face posibilă o adevărată înţelegere a ceea ce vrea să spună fiecare prin Corespondenţă. Şi să găsim mijloacele pentru ca aceasta să se întâmple şi să se publice”. (Nicolas)     

 

Trebuie menţionat şi faptul că pentru Nicolas nu este vorba doar de a crea „în doi o viziune singulară despre lume”: este vorba şi de a o răspândi în spaţiul public. Cu alte cuvinte, să se dea vizibilitate acelor aspecte care de obicei nu sunt vizibile. Scopul este de a oferi vederii, auzului şi simţurilor puncte de vedere care, atât datorită formei cât şi conţinutului, se abat de la ideologia predominantă, pentru a scoate în relief alte forme de discurs şi alte reprezentări ale lumii, care să transmită o complexitate de traiectorii, de experienţe, de relaţii cu lumea, de identităţi, etc., şi care să respingă, astfel, orice fel de discurs globalizator sau de categorizare.

 

Întocmirea Corespondenţelor Cetăţeneşti în Europa adoptă, astfel, o dimensiune politică şi postulează experimentarea unor noi forme de implicare şi exprimare politică. Este o părere exprimată de Pascal, care concepe creaţia comună a artiştilor şi locuitorilor ca pe un mod de a concretiza aspectul politic.

 

“E vorba de faptul că aspectul politic se poate trata în locuri diferite de cele în care se tratează acum şi, ca atare, se poate situa acolo unde trăieşte lumea, unde se nasc întrebările. Şi cred că Corespondeţele Cetăţeneşti vor contribui la acest fapt, putem găsi forme, cred că artiştii au într-adevăr de făcut o contribuţie în acest domeniu, adică este necesar ca forma să permită să se întâmple acest lucru, să atragă atenţia...” (Pascal)

 

Crearea unor noi forme de relaţionare, unor noi metode de implicare în terenul politic (conceput în cazul de faţă ca o problemă comună), este pentru Nicolas şi Pascal unul dintre aspectele experimentale ale acestui proiect. Din nou, conştiinţa şi insistenţa asupra acestui aspect în cadrul discursului nu este anodină şi ţine de interese atât personale, cât şi profesionale: chestiunea micropoliticilor se află în centrul activităţilor de cercetare ale lui Pascal, politolog şi sociolog. Se pare că are şi o viziune destul de dezvoltată despre proiect, despre elementele şi locurile sale diferite de experimentare. În mod sigur, participarea sa la definirea proiectului îi permite (la fel ca celorlalţi participanţi) să aibă o viziune de ansamblu despre Corespondenţele Cetăţeneşti, dar şi despre multiplicitatea şi aspectele concrete ale acestora.   

 

Există două tipuri de exprimări despre noţiunea de întâlnire şi experimentare, care reprezintă corolarul acestora şi care exprimă la rândul lor două feluri de a interpreta abordarea esenţială a Corespondenţelor Cetăţeneşti în Europa. Aceste două forme experimentale de muncă par să fie compartimentate atât la nivelul reprezentărilor, cât şi la nivelul însuşirii concrete a proiectului de către participanţi. În funcţie de experienţe, interese profesionale, percepţii, felul fiecăruia de a se implica în proiect, actorii tind să fie mai conştienţi de unul din cele două modalităţi de întâlnire şi mai rar de amândouă. În Rennes, întâlnirile (şi problemele aferente) se ţin în două locuri foarte diferite: întâlnirea şi experimentarea colectivă au loc în cadrul l’Age de la Tortue, în salonul apartamentului în care locuiesc rezidenţii; întâlnirile între artişti şi locuitori se ţin înafara localurilor asociaţiei, în cartierul Blosne.    

 

 

Actualizarea şi suprapunerea a două planuri multilingve ale limbajului

 

Chestiunea dialogului şi a experimentării se suprapune inevitabil cu chestiunea limbilor şi limbajelor din rezidenţa din Rennes. În discursurile actorilor intervievaţi s-ar părea că se actualizează şi se produc concomitent două planuri diferite de limbaj, fiecare din ele marcat de pluralitate. Primul plan, imediat sesizabil, este cel legat de limbile participanţilor la rezidenţă: limbi materne, limbi vorbite, limbi înţelese, etc. Caracterul transnaţional al proiectului favorizează inevitabil actualizarea a mai multor limbi şi relaţia între persoane cu traiectorii sociolingvistice specifice. Majoritatea persoanelor intervievate menţionează acest plan al limbajului şi diversitatea sa. Totuşi, limbile menţionate nu sunt mereu aceleaşi şi deseori apar pe baza unui principiu de ierarhie:

 

« For me English is the most important language[within the project] » (Andrei)

 

« First, in Spanish. […] Second it could be Catalan. […] And 3rd in English » (Nani)

 

“Pentru mine, engleza este limba cea mai importantă [în proiect]” (Andrei)

 

“Întâi, spaniola. […] Pe urmă ar putea fi catalana. […] Şi în al treilea rând engleza” (Nani)

 

Putem observa şi faptul că româna şi catalana (limbile materne a mai multor artişti şi două din limbile proiectului, după definiţia acestuia), nu apar întotdeauna în discursuri. În schimb engleza, care nu este limba maternă a nimănui, nici limba oficială a vreunei ţări participante la proiect, se foloseşte foarte mult. Caracterul său vernacular, în ciuda cunoştinţei limitate a acesteia, este un subiect frecvent în discursuri:   

 

« For me English is the most important language because it’s the language I can understand with everyone » (Andrei)

 

“Pentru mine, engleza este limba cea mai importantă [în proiect], deoarece este limba cu care mă pot înţelege cu toată lumea” (Andrei)

 

« Third in English because the common language, for example now we are speaking in English. And with Andrei. And with Mehdi because he is the “facilitor” ». (Nani)

 

“În al treilea rând este engleza, pentru că este limba comună, de exemplu acum vorbim în engleză. Şi şi cu Adrei. Şi cu Mehdi pentru că el este „mijlocitorul” (Nani)

 

“Engleza de aeroport, engleza de la bar şi, de ce nu, engleza pe care toţi o inventăm; şi pe urmă spaniola, bineînţeles. Engleza şi spaniola”. (Fanny)

 

“În primul rând engleza, pentru că este universală şi funcţionează aproape cu toată lumea”. (Mehdi)

 

“ De fapt foarte curând s-a adăugat engleza, care nu este o limbă prevăzută pentru traducere în cadrul creaţiilor, dar care are, totuşi, un rol foarte important şi, dacă nu greşesc, este prima limbă folosită de participanţii la proiect, pentru a comunica între ei”. (Nicolas)

 

În mai mică măsură, spaniola este percepută şi ea ca o limbă care permite comunicarea într-o situaţie de plurilingvism. Astfel, în acest plan al limbajului este de reţinut din discursuri mai ales limba (sau limbile) care permit(e) comunicarea şi munca în comun, din perspectiva din care folosirea unei limbi vernaculare are un impact important asupra înţelegerii reciproce şi, deci, asupra activităţilor şi lucrărilor efectuate. 

 

« You make a translation, also in your mind. […] Not just a technical translation, also a translation of your thoughts » (Andrei)

 

“Faci o traducere şi în mintea ta. […] Nu doar o traducere tehnică, ci şi o traducere a gândurilor tale” (Andrei)

 

“Întotdeauna există o mică proporţie de întâmplare în interpretare, în felul cum înţelegi lucrurile şi fiecare explică lucrurile într-o limbă pe care nu o cunoaşte, fapt pentru care este inevitabil să reducă ceea ce vrea să spună pentru a se face înţeles de ceilalţi”.   (Fanny)

 

“Cum nu suntem mulţi cei care vorbim trei limbi, câteodată devin mijlocitoare într-o conversaţie. […] Cred că în momentul în care trece prin filtrul meu, se produce obligatoriu un fel de interpretare în ceea ce spun şi cred că poate să devină deranjant după o vreme”. (Nicolas)

 

Multiplicitatea limbilor prezente apare şi în exprimările discursive ale participanţilor, sub forma de „barieră”, de „limitare” sau chiar de „haos”. În schimb, în fiecare caz aceste observaţii permit evidenţierea depăşirii acestor greutăţi şi insistarea pe ideea că toate acestea fac parte din regulile jocului:

 

« But it’s the project, we have to accept and try to make it easy” (Nani)

 

“Dar aşa este proiectul, trebuie să-l acceptăm şi să încercăm să uşurăm situaţia” (Nani)

 

“Da, cum zicea Andrei foarte potrivit, în fond şi la urma urmei asta este Europa, adică multilingvism”. (Fanny)

 

Pentru unii participanţi la rezidenţă, caracterul poliglot al proiectului european nu are în rest nicio influenţă pozitivă sau negativă asupra dezvoltării acestuia sau asupra realizării lucrărilor colective.

 

“Hay dos pasos primero la información que recibes, después el filtro. Ah no, tres pasos: el filtro y tu propia interpretación y eres libre, you are free.” (Xavi)

 

„Există doi paşi, primul este informaţia pe care o primeşti şi pe urmă filtrul. Ah nu, trei paşi: filtrul şi propria ta interpretare şi eşti liber” (Xavi)[1]

 

« Il y a trois étapes, d’abord l’information que tu reçois, ensuite le filtre, et enfin ta propre interprétation, et tu es libre » (Xavi)

 

“Limbile diferitelor naţionalităţi nu sunt o problemă pentru mine pentru că nu vorbesc nici română, nici engleză, dar asta nu este o barieră pentru mine”.  (Paloma)

 

Pe de altă parte, în discursuri se menţionează un al doilea plan al limbajului, legat de diversitatea actorilor implicaţi şi de multiplicitatea scopurilor şi abordărilor postulate de proiect.  

 

“Mai întâi există limbile pe naţionalităţi, bineînţeles, dar după părerea mea ar trebui să facem diferenţa şi între limbajul instituţionalizat şi limbajul intelectual, şi între limbajul comun şi cel poetic. Eu aş zice că există patru limbaje”.  (Paloma)

 

“Există o limbă aproape de inginerie, […] şi limbaje artistice. […] Poate ceea ce... ceea ce trebuia să împărtăşim în aceste Corespondenţe Cetăţeneşti este limbajul sensibil, da. […] Şi pe urmă, poate acest limbaj politic, care nu este limbajul politic aşa cum ni-l imaginăm de obicei, ci momentul re-însuşirii chestiunilor legate de existenţă, de viaţă, într-un sens foarte simplu, etc.”.    

 (Pascal)

 

Aşadar, observăm că aspectele legate de noţiunile de dialog şi întâlnire nu se rezolvă doar la nivelul disparităţilor dintre codurile lingvistice, ci şi la nivelul diverselor moduri de exprimare legate de domeniile diferite de activitate, ale căror frontiere – la început poroase – adoptă  un aspect diferit pentru fiecare participant. Acest plan secundar al limbajului este menţionat mai rar de participanţi, ceea ce arată că este mai puţin interiorizat decât prezenţa diverselor limbaje. Dar în mod sigur, aceste noţiuni de dialog şi experimentare colectivă menţionate în discursuri se referă la acest plan secundar al limbajului: de fapt, se referă la intersectarea dintre universe profesionale şi personale diferite, de concepţii, inteligibilităţi şi moduri de exprimare diverse, cu scopul de a construi împreună.   

 

Diversitatea codurilor lingvistice pare să confere şi mai multă importanţă plurilingvismului care funcţionează la nivelul „domeniilor de activitate”.Anne consideră că această situaţie „scoate în evidenţă diversele personalităţi şi abordări care marchează proiectul”. Anne se referă la o şedinţă de muncă colectivă în jurul proiectului Palomei (construirea jocului găştei modificat), în timpul căreia eu traduceam simultan intervenţiile. Conversaţia, concentrată pe forma fizică pe care ar avea-o jocul terminat, s-a transformat curând într-o dezbatere între Anne şi Xavi. Anne nu înţelegea ce vroia să spună Xavi cu propunerea sa cu tabla de joc şi viceversa, Xavi nu înţelegea întrebările Annei. Dincolo de greutăţile provocate de puţinele mele cunoştinţe în limba engleză şi spaniolă, mi-a fost cu adevărat greu să transmit cuvintele unuia, în contextul său, pentru ca celălalt să le înţeleagă, mai ales în lumea sa. Neînţelegerea care la început părea că ţine de limbaj, s-a dovedit a fi mai ales o neînţelegere între o sociologă şi un artist.        

 

În cele din urmă, aş dori să spun că toate aceste transpuneri dintr-o limbă în alta, dintr-un limbaj în altul, paralelismele, intersectările, suprapunerile şi confruntările dintre diversele moduri de exprimare, par să aibă legătură cu exerciţii mai mult sau mai puţin acceptate, în funcţie de personalitatea, identitatea şi experienţa fiecăruia. După cum indică percepţiile redate, depăşirea problematicilor create de aceste situaţii nu este proporţională exclusiv cu experienţele caracteristice acestui gen de practici. Depind şi de personalitate, de voinţă şi de capacitatea de a asuma riscuri, din perspectiva tipului de experimentare reprezentată de rezidenţe, de modul de implicare a fiecăruia în cadrul Corespondenţelor Cetăţeneşti în Europa.