Timpul trecâud, am început să mă întreb.

Timpul trecând, am început să mă întreb.

Timpul trecând, am început să mă întreb.

Timpul trecând, am început să caut în câmpurile de grâu.

În locurile fără apă.

În abis.

Și am găsit sămânța.

Și atunci au părut cum-ul și de ce-ul.

Și nu știu-ul și nu vreau să povestesc.

Și mă agasează și nu-ți înțeleg intențiile.

Și nu am ezitat.

Am continuat să caut.

Voi continua să te caut, rădăcină.

Și în căutarea mea, un cuib.

Și o moarte.

Un câmp de maci și mirosul safranului aurit.

Și în căutarea mea, un fir.

Și o familie.

Procesiunea tăcerii care umblă de demult.

Și în fiecare distanță, un strigăt.

Și în fiecare strigăt, un suflu.

Și înconjurată de pământ,

Mă instalez în acest ghiveci.

Dansându-mă pe ritmul ce inventez.

Un cântec anonim ce-și continuă povestea.

Și nu-mi inventez nimic.

Privesc, căutând pământul.

Privesc, căutând pământul.

Privesc, căutând pământul, o mare-ndepărtată ce m-ar recunoaște.

Primindu-mă în brațele ei.

Visez.

Că mă primește.

Plâng naufragiatul neînțeles de mine.

Și mă epuizez.

Nu-mi înțelegi limba.

Și mă epuizez.

O oboseală vecină ce ne leagă.

Supraviețuiesc în visul meu.

Ce mi-e propriu mie.

În fereastră, un zid.

Aș vrea să văd treziri.

Perdeaua grie ce dizolvă totul.

Și în măruntaiele mele, aș înfrunta granițele uitării.

Speranța drumurilor fără piedici.

Pași ușurați.

Hârtii fără foarfeci.

Înaintez atenuându-mă, fără să mă ascund.

Ei zic despre mine că eu nu sunt străină.

Ei zic despre mine că eu nu sunt străină.

Că sunt din apă și din frig, din pădure și din râuri.

Ei zic că eu nu fug de-a lungul culoarelor fără sfârșit,

Că eu mănânc, beau, mă bucur, cânt și râd.

Ei spun depre mine că eu zic și ei zic,

Că nu am nimic a zice.

Că ei nu zic.

Fără dramă nu pot fi străină,

Aș fi doar o călătoare.

Mirosul drumurilor îndepărtate, pașilor de briză gelifiată.

Cu pașaport de amprentă umană, de saliva oamenilor de odată.

Și dintotdeauna.

De nesfârșite du-te-vino, când vreau eu.

Când eu am chef.

De mii de crepusculuri în absența lor, căutând…

Oare ei i-au văzut?

Ei zic că eu nu sunt departe, că totul e apropiat ca și sărutul.

Că eu nu mor.

Că sunt căpitanul vânturilor dominante,

Cârmă ce mângâi, însetată de stele.

În marea amantă ce mă leagănă, șoptindu-mi o limbă vecină.

Share on Facebook
Cette entrée a été publiée dans Diario de NO RESIDENCIA. Vous pouvez la mettre en favoris avec ce permalien.

Les commentaires sont fermés.